Mă deprimă jucăriile stricate. Păpuşile de orice fel cărora le lipsesc o mână, un picior, capul sau alte segmente. Păpuşile machiate strident şi obsedant de fetiţe dornice să se maturizeze înainte de vreme. Copiilor li se pare normal să strice maşinuţe, să distrugă jucării. Poate aşa află ei mai multe despre lume. Nu contează că le doare sau că îi doare pe alţii. Eu n-am stricat jucării niciodată. Nu exagerez, chiar m-am purtat frumos cu jucăriile mele. Mi se părea că dacă dau în ele o să le doară rău. Dacă le rup ceva or să plângă. De-asta mimam accidentele şi când păţea o păpuşă ceva o duceam la spital. Aveam un spital improvizat şi program de medicamente. Ora 7 penicilină, ora 10 algocalmin, ora 15 Moldamin şi paracetamol. O certam pe mama că nu mă trezea dimineaţa. Voiam să le fac bine dar nu ştiu cum că ele nu se vindecau deloc. Ba chiar erau din ce în ce mai bolnave şi din corpul lor mic ieşea un miros din ce în ce mai pregnant de penicilină. Puneam apă în fiolă, stabileam o doză şi le injectam pe toate. Cu seringile cu care făceam eu injecţii. De ce să mă doară numai pe mine? Trebuie să le doară şi pe ele. Şi pe Ghershi, Gogu, Betina, Claunici, Barbara . Şi pe ursuleţii de sub pat, şi pe iepuraşii din noptieră şi pe Tweety canarul galben ca un gălbenuş şi pe Smacks broscoiul baschetbalist. Ăsta e singurul rău pe care l-am făcut vreodată unor jucării. Cu excepţia faptului că le-am aruncat o dată de la balcon direct în capul vecinei de la 3 care tocmai trecea pe trotuar. Asta pentru că le-am lăsat înşirate în mijlocul casei şi mama a zis că dacă nu mai am nevoie de ele pot să le arunc. Said and done. Gernonimoooo. Evident că vecina a fost drăguţă şi le-a recuperat.
Mi-e teribil de dor să mă mai joc aşa, dar inocenţa e teribil de fragilă şi o data ce creşti, toată feeria plutitoare a copilăriei se duce pe apa sâmbetei. Rămân multe chestii dar sunt fragmentare, punctate, colaterale. Am devenit un om aproximativ mare care se ridică pe cocoaşa unui bebeluş. Mai vreau să mai cred cu totul în poveşti şi în moş crăciun. Vreau să mai vorbesc cu Mickey şi Donald la telefon. Vreau să fiu şofer de rabă care dărâmă clădiri din cuburi şi doctoriţă de păpuşi. Nu mai vreau să fiu mare.
Mă gândeam la poveştile pe care le citeam când eram mică, basmele pe care le adoră toţi copiii deşi nu pricep nimic din ele. Când eşti mic iei totul de-a gata, nu te gândeşti la înţelesuri ascunse. Adoram basmele cu fete rele şi prinţi încăpăţânaţi, basmele cu copii nelegiuiţi care se jucau cu focul şi erau aspru pedepsiţi apoi pentru greşelile lor. Nu prea-mi plăceau basmele cu oameni integri şi frumoşi în care totul era ok şi calm. Cu toate astea nu pricepeam nimic atunci deşi toate poveştile astea au o groază de substraturi. Au fost scrise de adulţi pentru adulţi şi nu pricep cum au ajuns copiii să le citească. De exemplu :
Ştiţi toţi povestea cu fata orfană, săracă sau oropsită în orice fel cu care se mărită ditamai prinţul cu ditamai regatul. După nuntă prinţul îi spune că palatul are să zicem 13 camere dar el îi dă toate cheile dar o avertizează că sunt doar 12 camere în care poate intra oricând şi face tot ce vrea însă niciodată să nu între în ultima pentru că se vor întâmpla lucruri rele. Prinţesa respectă sfatul un timp dar după ce se plictiseşte de toate minunăţiile găsite în camerele respective o încearcă şi pe ultima, împotriva voinţei prinţului. Şi se prăbuşeşte totul.
Care ar fi sensul? Nu cere mai mult decât poţi avea. Nu îţi dori cu tot dinadinsul ceva ce ştii dinainte că n-o să ai niciodată. Nu te arunca în prăpastie fără paraşută. Nu alerga prin ţinuturi neumblate fără busolă. S-ar putea să cazi. S-ar putea să te rătăceşti. Nu cere mai mult decât ţi se poate da la momentul respectiv pentru că s-ar putea să pierzi şi ceea ce ai.
Un copil nu poate vedea lucrurile astea, iar adulţii nu mai citesc poveşti. Nu-mi place situaţia. Putem învăţa din poveşti mai mult decât din multe romane. Dar cui îi mai pasă de poveşti? Copilării... şi cam atâta.
Mă gândeam la nisipul care mi se lipea de degete la mare. La scoicile mici de pe mal. La poveştile navelor scufundate şi ale celor înecaţi fără urmă.
Mă gândeam la sentimentele mele atât de frumos stivuite şi aranjate ca tăvile de la Mec.
Mă gândeam la îngheţată, scotidusii liberi, M-Joy şi Tiffany poezie
biofizică
bamse
bamse mă strigă Sasha
Pe mine mă cheamă Sasha
Îmi vreau poveştile înapoi
Jucăriile înapoi
Copilăria înapoi
Sentimentele mele sunt stivuite şi aranjate frumos ca tăvile de la Mec care ma fascineaza in aranjamentul lor perfect pe verticala.
Mi-am construit zidul.
Motoraşul meu nu e defect. N-a fost niciodată.
Eu nu sunt o păpuşă defectă şi nici n-am să fiu.
Eu nu sunt o jucarie si un pansament.
Sunt intr-o bulă de sapun.
Pe mine mă cheamă Sasha.
Postări
